Big Title

Small Title

De-a lungul istoriei, în spațiul artei poetice, evoluția unei limbi comune a reușit să trezească sentimente puternice ale identității culturale în membrii triburilor de păstori. Influențată de dialectele limbii arabe, această nouă limbă poetică a evoluat treptat, rezultatul final fiind o limbă cizelată și rafinată sub aspectul gramaticii și al lexicului, iar cei care o utilizau erau poeții din diferite triburi sau orașe situate în oaze.

De altfel, elemente de tradiție precum adunările tribale și orașele-târguri, dar și curțile dinastiilor arabe de la marginea marilor imperii precum Hira, au contribuit puternic la dezvoltarea acestui poeziei arabe, alături de caracterul ritmat și elevat al limbii folosite în incantații și vrăji. Cea mai apreciată formă poetică era oda qasida, un poem de până la o sută de versuri, având o singură rimă de la început până la sfârșit. Fiecare vers era alcătuit din emistihuri: rima apărea în ambele emistihuri ale primului vers, apoi doar în al doilea emistih. În general, fiecare vers avea un sens unitar, iar în ingambamentul total era rar; însă acest lucru nu constituia un impediment pentru continuarea ideii sau a sentimentului de la un vers la altul pe parcursul întregului poem. Poezia nu era notată în scris, deși ar fi putut fi, deoarece locuitorii din peninsulă cunoșteau scrierea: în acele timpuri, inscripțiile în limbile Arabiei de Sud aveau vechime de secole.

Cele mai vechi inscripții arabe, cu scriere aramaică, datează din secolul al IV-lea, iar ulterior a apărut și o scriere arabă. În afară de aceste inscripții, scrierea a fost folosită și pentru activitățile comerciale pe distanțe mari, însă poemele erau compuse pentru a fi recitate în public, fie de către poet, fie de către un rawi (recitator). Deoarece se dorea ca ascultătorii să înțeleagă poemele, sensul trebuia transmis printr-un singur vers, iar fiecare recitare devenea un spectacol unic și inedit. Este important de menționat faptul că poetul și rawi aveau libertatea de a improviza pe parcursul recitării lor.

            Versiunile pe care le cunoaștem în prezent au fost revizuite în timp de filologi si critici literari care au avut în vedere normele lingvistice și poetice proprii perioadei lor. În acest proces este posibil ca ei să fi introdus elemente noi, modificând limbajul pentru a obține o formă adecvată și chiar alcătuind qaside din fragmente mai mici. În anii '20 ai secolului XX, doi savanți (unul britanic și altul egiptean) au emis teoria că poemele în sine au fost realizate într-o perioadă ulterioară. Pe de altă parte, în prezent, cei care au studiat subiectul sunt de acord că poemele provin din perioada cărora le este atribuită în mod tradițional.

Din mulțimea poemelor existente, unele au fost remarcate de cercetătorii și criticii dintr-o perioadă ulterioară ca fiind exemple supreme ale poeziei arhaice. Acestea poartă denumirea mu'allaqat sau „poemele suspendate”, denumire care nu aduce, însă, lumină asupra originii și sensului. Poezia apărută în această perioadă era considerată o cronică a faptelor arabilor sau o expresie a memoriei lor colective, fără a nega însă amprenta puternică a fiecărui poet.

 

  Evocarea locului în care se aflase cândva poetul, care putea prilejui și evocarea iubirii sale pierdute reprezenta partea de început a poemului; tonul nu era erotic, ci o invocare a faptului că viața umană e trecătoare.

<< Se șterseră urme de vetre, popase, sălbatice-s culmile Minei muntoase, spălate de ape ⎯ a Ryanului urme, ca scrieri pe stânci, la iveală sunt scoase; se scurseră-asupra-le ani de când tribul plecat-a ⎯ luni sfinte și luni dușmănoase, din plin dăruitu-le-au stelele ploaie ⎯ torente grăbite sau line prinoase din norii noptateci ce-ntunecau zarea sau norii de zori, răspunzând cu voci joase. >>

 

              După aceasta, putea urma o călătorie pe cămilă, ocazie cu care poetul vorbește despre cămilă, peisaj și vânat și, implicit, despre felul în care își recâștigă puterea și încrederea în sine în urma confruntării cu forțele naturii. Poemul poate culmina cu o laudă adusă tribului poetului.

<< Strămoșii clăditu-ne-au cortul slăvit de glorii ⎯ feciorii spre el a-nălța-se cu fapte vitejești ⎯ de rău apărând ca buni cavaleri cu purtări priincioase: sunt ploaie de primăveri celor sărmani, vădanelor soții plângându-și retrase și sunt însuși neamul! ferindu-ne-n veci de pizmă, neslavă, trădări ticăloase. >>

 

              Dincolo de laudă și de lauda de sine, se observă uneori și un alt element, cel al limitelor capacității umane în fața naturii atotputernice:

<< De-acum mi-e de-ajuns greul vieții, căci 80 de ani sunt de-ajuns pentru a-ndestula-mă; știu tot ce e azi și ce-a fost înainte, dar orb sunt la cele ce voi plăti mâine vamă. Văzut-am că moartea cu-orbire lovește: de n-a nimerit viața lungă se cheamă și cel ce nu știe o lume să-mpace călcat e-n picioare și colții-l destramă. >>

© 2020 Maya AlJarrah AlKahhal

  • Black Twitter Icon
  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon